ECONOMIA ÎN TRECUTUL APROPIAT

Din punct de vedere demografică, Remetea este comuna care se dezvoltă cel mai dinamic din zonă.

În decursul secolului al XIX.-lea. populaţia comunei s-a dublat: dacă în 1838 numărul locuitorilor era de 2759 persoane, în 1895 deja locuiau 5215 de persoane. Se pune întrebarea, dacă veniturile obţinute din agricultură, puteau asigura existenţa populaţiei.

Despre fertilitatea pământului, chiar locuitorii comunei spun în 1820: ”Cam jumătate din toate marginile satului este josnică şi înafară de ovăz nu prea creşte. Pământul este arat pentru boii de povară, creşte secara, orz, ovăz, in, cânepă, linte, cartof obişnuit. Este nevoie ca pământul să fie arat de trei ori pe an, şi este nevoie să fie dat şi cu îngrăşământ. Pământul bine cultivat, după un köböl produce 6 claie, iar o claie dă o baniţă şi jumătate, foarte rar dă mai mult.” Despre creşterea animalelor au constatat: ”Sunt destule păşuni pentru toate neamurile de dobitoace… Izlazurile sunt bune, produc fân bun pentru hrţnirea vitelor, ci câteodată după revărsarea apelor Mureşului, ogoarele se umplecu nămol şi de aceea fânul obişnuieşte să se strice.”

Datorită posibilităţilor reduse în agricultură, istoria satului secolelor XVIII-XIX au fost caracterizate de luptele pentru ogoare şi păşuni. În urma ocupărilor prin violenţă şi a marilor procese pentru pământul satelor învecinate (1662, 1674, 1707, 1713, 1768-74, 1823, 1826) au obţinut până la urmă părţile limitrofe Gergelyvesze şi Limbus, localităţile Gălăuţaş şi Filpea, iar la Borsec, teritoriile Árkoza şi Bikafő.


Documentul mai sus amintit, constată despre meşteşug şi comerţ: ”Sunt în sat 2 fierari - 1 tâmplar – 2 croitori, toţi gospodari, se pricep să-şi facă căruţe, deoarece şi au destule lenme.” „Sunt în sat 3 prăvălii, în care se vând mărfuri de bagatele.”

După aproape o sută de ani, în 1910, din 6206 de louitori, doar 144 se ocupau cu meştuşug şi comerţ.


PLUTĂRITUL

Îngreunat de calităţile slabe al pământului arabil şi de condiţiile climatice, agricultura nu s-a putut dezvolta atât cât să asigure traiul populaţiei în totalitate. Acesta a fost completat de exploatarea forestieră şi de plutărit, aceste activităţi au devenit mai profitabile cu timpul, decât venitul obţinut din agricultura.

Plutăritul pe Mureş are o tradiţie de secole. O înscripţie din perioada romană, descoperită la Alba Iulia, pomeneşte despre un „Collegium plutarium”. Timp de secole, Mureşul a legat Ţinutul Gheorgheni de restul Ardealului. A observat acest lucru şi împăratul Iosif al II-lea, cu ocazia vizitei sala la Gheorgheni.

La dieta din Ardeal, din anul 1626 se pomeneşte, că cel mai căutat material lemnos este scândura şi drányica din Gheorgheni, transportat pe Mureş cu pluta.

Nu se ştie cu exactitate, când au început cei din Remetea să se ocupe de plutărit, dar ştim, că în 1714, primipilus (lófő) István Laczkó, la vârsta de 50 de ani, declara: „sunt 35 de ani, de când am început să plutăresc”. András Fodor nota în 1838: „cel mai mare loc de adunare a plutelor cumpărate din Gheorgheni, de unde se obişnuieşte să pornească în ţară, este Remetea.”

Toamna, după terminarea lucrărilor agricole, începea exploatarea pădurilor. Iarna, lemnele tăiate, erau transportate pe malul Mureşului cu sanii, unde ser legau în plute. Aici se întâlneau negustorii armeni, saşi şi secui, angajau argaţii şi pregăteau grupurile de plutaşi.

Între aprilie şi iunie, când apele Mureşul creşteau datorită ploilor de primăvară şi topirii zăpezii, zilnic porneau câte 150-200 de plute spre Reghin, Târgu Mureş, Alba Iulia, sau chiar la Arad ori Szeged (Ungaria).

Exploatarea forestieră şi plutăritul erau munci grele. Acest lucru este ilustrat şi de declaraţiile preotului János Bocskor din Remetea, din anul 1838: „Pe când alţii îşi dorn liniştiţi somnul dulce, în braţele aţipite ale naturii, pe la miezul nopţii în cel mai scârţâitor ger, plutarul îşi părăseşte patul călduros; când luna luminează, pe la trei, sute sau chiar mau mulţi plutari, îşi mână vitele peste munţii uriaşi, la distanţe de două-trei mile, în zăpada ce le ajunge până la brâu sau şi mai sus ajung la grinzile acoperite cu zăpadă. Câtă oboseală să scoată de sub mulţimea de zăpadă grinzile de brad, şi să pună părţile mai groase pe sania care pare minusculă sub grinzile uriaşe; câtă grijă şi necaz, pentru a coborâ pe cărările strâmte, apoi în vecinătatea coastelor înfricăşător de adânci, să ajungă în vârful munţilor, apoi să coboare de pe înălţimi mai multe ore, cu cele grinzi de şapte-opt braţe, în aşa fel ca să nu se strice în adâncurile groaznice, precum să nu cadă pagubă nici în boii istoviţi...”

Simbria plutaşilor era afectată şi de vămi. Până în anul 1714, între Remetea şi Alba Iulia erau doar trei puncte vamale, însă în scurt timp numărul acestora a crescut la treisprezece, şi la fiecare punct plăteau câte o poltură.

Viaţa plutaşilor era îngreunată şi de moşierii locali şi de acţiunile arbitrare ale negustorilor. Iată câteva din numeroasele plângeri: plutaşul Mihály Ivácsony spunea în 1749, că negustorii din Reghin, nu au permis trecerea plutelor sale în repetate rânduri, pentru ca ei, să poată cumpăra acestea mai ieftin. János Farkas spune, că la vama de la Petelea, a avut loc un adevărat conflict armat între plutaşii din Remetea şi oamenii moşierului. Plutaşul Miklós Bege a fost bătut de trei ori de către oamenii lui Ádám Rhédei şi i-au luat 24 de fire de scânduri de pe zece plute. Miklós Dávid se plângea, că la Gorneşti a fost reţinut de contele Sándor Teleki personal. L-a reţinut şapte zile, apoi i-a luat câte două scânduri de pe fiecare plută.

De asemenea, trebuiesc amintite şi accidentele, deseori fatale.

Cu toate acestea, plutăritul a devenit principala sursă de venit a populaţiei, chiar depăşind venitul provenit din agricultură, în 1820.

Să nu uităm nici de faptul, că majoritatea plutaşilor şi a celor care le făceau, trebuia să facă armata. Până în 1848 şi-ua îndeplinit şi îndatoririle de grăniceri. Astfel a caracterizat ziarul „Nemzeti Társalgó” din 1839 secuii care îşi îndeplineau îndatoririle de grăniceri: „Puţini dintre aceştia, au un meşteşug, nu sunt negustori, nu au servici, nu primesc soldă, totuşi au o gospodărie cumsecade, asigură hrana şi îmbrăcămintea necesară familie destul de măricică, face armata pe cheltuiala sa, poartă povara vieţii civile şi milităreşti.”

APA MINERALĂ

Cea mai importantă valoare a comunei este apa minerală. Bazinul Gheorgheni este o formaţie posttectonică, care s-a umplut cu sedimente din era pliocenă târzie şi din cuaternar, şi anume alternarea de piroclastiţi (sediment vulcanic) şi avluviuni fine de fluviu. În urma cercetărilor hidrologice s-a stabilit faptul, că în bazin, de-a lungul cursului râului Mureş, se găsesc pe unele porţiuni erupţii de CO2, care se amestecă permanent cu apa din pământ. Acest lucru se întâmplă mai ales pe porţiunea Voşlobeni – Suseni – Ciumani – Remetea, unde pe anumite arii sunt şi mofete pe zona bălţii Mureşului.

În Remetea, apa minerală este prezentă pe un segment de 2 km lungime şi de 300-400 m lăţime pe lângă Mureş. Pe baza analizei a compoziţiei chimice, cea mai bună apă minerală a bazinului este în Remetea:

Localitate	Concentraţie de minerale	Concentraţie de bioxid de carbon
Suseni	0,41 g/l	0,8 g/l
Ciumani	1,1 g/l	0,7-1,0 g/l
Remetea	1,5 g/l - Baia 1,6 g/l – Fântâna din centru	1,7 g/l

Conform expertului în domeniu, Artenie Pricăjan, în Remetea se recomandă forarea în adâncime de 30-150 metrii, pentru că există apă minerală bună de înbuteliat, care calitativ poate să concureze cu cea de la Borsec.